SPIRITUL DACIEI
miercuri, 6 septembrie 2023
joi, 15 iunie 2023
duminică, 21 mai 2023
vineri, 12 mai 2023
Cavalerul Zamolxian preluat de creştinism şi botezat Sfântul Gheorghe
Anul vechi pastoral era structurat pe două anotimpuri: iarna, patronată de lup, personificare a întunericului şi frigului, şi vara, patronată de cal, personificare a luminii şi căldurii. Între cele două divinităţi zoomorfe, Lupul şi Calul, şi aştrii care măsoară timpul oamenilor, Luna şi Soarele, sunt tainice legături: lupul este asociat cu astrul lunar, căruia îi cântă noaptea urlând, calul cu astrul solar pe care îl ajută zilnic să urce pe bolta cerului de la răsărit până la zenit. Cu excepţia măgarului, vietatea cal nu are la latitudinea geografică a României un alt concurent al cărui orologiu biologic să se apropie atât de mult, prin ritmicitatea şi durata ciclului de reproducţie, de lungimea anului tropic. Pentru a se orienta în timp, omul preistoric, lipsit de aparate de măsurare a acestuia, folosea orologiile astronomice şi biologice oferite direct de natură. Un astfel de orologiu a fost fătatul mânjilor în preajma echinocţiului de primăvară, fenomen astronomic celebrat ca An Nou de multe popoare ale lumii vechi. Dacă în calendarul popular sărbătorile şi obiceiurile dedicate lupului (Filipii, Noaptea Strigoilor, Sânpetrul Lupilor ş.a.) sunt grupate pe timp de iarnă, cele ale calului (Sântoaderul cel Mare, Caii lui Sântoader, Joia Iepelor, Strodul Rusaliilor, Paştele Cailor, Căluşul) sunt concentrate pe timp de vară.
Pe teritoriul României, în
Dobrogea, Oltenia și Ardeal au fost descoperite peste 200 de piese arheologice
care aparţin cultului Cavalerului Zamolxian, zeu venerat de populaţiile care
trăiau în regiunea balcano-carpato-dunăreană în secolele 2-3 e.n.. Cavalerul
Zamolxian este reprezentat de un tânăr călăreţ care merge la vânătoare cu
calul, la pas sau în galop. Mâna dreaptă este ridicată, în semn de
binecuvântare sau ţine cu ea diferite obiecte cu caracter sacru. Scena sacră în
care Cavalerul Zamolxian apare singur sau însoţit de alţi zei (Cybele,
Dionysos, Hermes) mai cuprinde ca elemente de peisaj un pom cu un şarpe
încolăcit şi un altar. Amintim că în regiunile Daciei dunărene şi Dalmaţiei au
fost descoperite un număr mare de reliefuri sculptate, fără inscripţii votive,
aparţinând geto-dacilor, numite de arheologi Cavaleri Zamolxieni, Danubieni sau
Traci.
După două milenii,
Sângiorzul din calendarul popular păstrează încă amintirea unui zeu precreştin
al vegetaţiei, protector al cailor, vitelor cu lapte şi holdelor semănate,
identificat pe criterii etnologice cu Cavalerul Zamolxian. Sfântul creştin
Marele Mucenic Gheorghe - numit de ţărani Sângiorz în Ardeal şi Banat, Sfântul
Gheorghe în Moldova, Muntenia şi Oltenia - şi Sâmedru (26 octombrie) împart
anul în două anotimpuri pastorale: vara între Sângiorz şi Sâmedru; iarna între
Sâmedru şi Sângiorz. Cei doi sfinţi poartă la brâu cheile anului, cu care
Sângiorz închide iarna şi deschide vara la 23 aprilie, iar Sâmedru închide vara
şi deschide iarna la 26 octombrie. Un sfânt înfrunzeşte codrul, celălalt îl
desfrunzeşte. Sângiorz se înrudeşte însă nu numai cu Sâmedru, ci şi cu alte
divinități cabaline purtate de cai în spate sau în care cerești. Din
informaţiile etnografice rezultă că, la intrarea şi ieşirea din ciclul
sărbătorilor pascale, apar două herghelii divine: Caii lui Sântoader şi Căluşarii
lui Căluş. Prima herghelie, condusă de Sântoader, purifică spaţiul în prima
săptămână din postul Paştelui, iar a doua, condusă de zeul Căluş, numit în
unele cete Mut, Tată de Căluş, Zău alunga Ielele (Rusaliile) şi relele aduse de
acestea în ultima săptămână din ciclul pascal.
Fiecare zi din săptămâna
Caii lui Sântoader, care începe în marţea din prima săptămână după Lăsatul
Secului de Paşte, poartă numele unui cal: Marţea Sântoaderului, Joia Iepelor
ş.a.m.d.. Cel mai periculos dintre aceştia era conducătorul lor, Sântoaderul
cel Mare sau Sântoaderul cel Şchiop, celebrat în Vinerea Sântoadelui. Reţinem
că Ursitoarea Şchioapă din ceata Ursitoarelor de la naşterea copilului, Filipul
cel Şchiop din haita lupului şi Sântoaderul Şchiop din herghelia divină sunt
unele dintre cele mai temute reprezentări mitice ale panteonului românesc.
Sântoaderii erau feciori voinici îmbrăcaţi în costume de sărbătoare, care
puteau fi deosebiţi de ceilalţi flăcăi din sat după copitele din opinci şi
cozile de cal ascunse în cioareci. În săptămâna care le poartă numele, Caii lui
Sântoader, aceştia intrau prin casele unde se ţineau şezătorile, luau fetele la
joc, apoi zburau cu ele în înaltul cerului, de unde le aruncau pe pământ. De
frica Cailor lui Sântoader nici o fată nu mai părăsea casa după Lăsatul Secului
de Paşte pentru a merge în sat la şezătoare. Credinţa aceasta, care punea capăt
şezătorilor şi petrecerilor nocturne din timpul iernii, răspundea unei
necesităţi practice: începeau muncile agricole, iar tinerii trebuiau să se
odihnească în nopţile anului care devin din ce în ce mai scurte.
La ieşirea din ciclul
sărbătorilor pascale apare o altă ceată cabalină, Căluşarii, care luptă
împotriva forţei năprasnice a Rusaliilor (Ielelor), grupate şi acestea în cete.
Căluşul şi Sântoaderul cel Mare cu hergheliile erau probabil celebraţi, înainte
de apariţia creştinismului, la echinocţiul de primăvară. Incompatibili cu
Paştele, sărbătoarea centrală a calendarului festiv creştin, fixată în raport
de echinocţiul de primăvară şi faza lunară, cele două cete cabaline au fost
împinse la ieşirea din ciclul pascal, pe locul unde le identificăm şi astăzi.
De un cu totul alt statut s-a bucurat, la fixarea sărbătorilor în calendarul
creştin, Cavalerul Zamolxian, ale cărui trăsături i-au fost asimilate de
Sfântul creştin Gheorghe.
Întregul ciclu de sărbători populare de la sfârşitul lunii aprilie şi începutul
lunii mai (Mânecătoarea, Sângiorzul Vacilor, Sângiorzul, Armindenul) este
dedicat acestei străvechi divinităţi vegetale geto-dace, substituită adesea în
ceremoniile de Sângiorz din Ardeal de o mască vegetală numită Goţoi, Gheorghe,
Păpălugă, Bloj, Mujug, Muroi, Bou Ferecat. Dintre actele rituale şi practicile
magice săvârşite în această perioadă a anului pot fi amintite: sacrificiul
simbolic al divinităţii în ipostază vegetală (tăierea unei ramuri verzi numită
şi Arminden, Sânjor, Pomul de Mai, Maial, Prepeleac, pusă la intrările în sat,
casă, stână etc.) sau în ipostază animală (tăierea mielului sau iedului); urme
ale beţiei rituale (obiceiul ca oamenii să bea în această perioadă vin roşu
amestecat cu pelin, pentru schimbarea sângelui şi alungarea ciumei); aprinderea
focului viu prin frecarea a două lemne; purificarea animalelor şi oamenilor cu
fum şi foc; stropitul şi udatul corpului cu roua plantelor; sorcovitul
animalelor şi oamenilor cu urzică, pelin sau leuştean.
Dar obiceiurile şi
practicile magice legate direct sau indirect de Sângiorz sunt însoţite de
importante activităţi economice şi organizatorice: alesul oilor şi formarea
turmelor pentru vărat; angajarea ciobanilor şi văcarilor; măsurişul laptelui;
repararea stânelor, oboarelor şi ţarcurilor de vite; însemnatul mieilor şi
oilor; ruptul mieilor de la oi (înţărcatul); semănatul ritual al busuiocului de
dragoste şi a unor plante de cultură (meiul, porumbul); prepararea unsorii,
medicament obţinut din plante şi grăsimi animale pentru vindecarea unor boli
ale animalelor; previziuni meteorologice şi astronomice.